Lacrimi și sfinți

Avem atâția sfinți în calendar pe care oricum nu-i bagă nimeni în seamă, ce ar fi să urce BOR în sinaxar numele copilelor astea ucise de societate prin intermediul acelei bestii?

Să aibă o cruce roșie și una neagră. Cea roșie pentru că au semnat cu sânge nimicnicia lumii în care au trăit, cea neagră pentru că aceasta e culoarea sufletului nostru colectiv de ani buni!

Ce folos că poporul se închină la moaște neputrezite și frumos mirositoare, din moment ce viața noastră pute ca un morman de stârvuri?

Dacă după această nouă tragedie, ne vom fi trezit în sfârșit, atunci oasele acestor fete vor fi făcut pentru noi cea mai mare minune din ultimii treizeci de ani!

Mai degrabă ne adunăm în jurul unui profet mincinos decât în propria inimă. Ce am găsi în ea? Cum să fiu complice la crimă, eu, cel drept?

Civitate Dei, Cetatea lui Dumnezeu, e populată de cetățeni, nu de creștini. Cetățenii au protocoale de respectat, mandate cu ore fixe, creștinii au jerfa ca model. Fie ei polițiști care au ales să respecte minuta procurorului sau procuror care a ales să fie un oarecare cetățean.

După ce a intrat în cetatea proaspăt cucerită și a văzut ruina care ajunsese palatul Cezarilor, reședința a o sută de succesori ai marelui Constantin, Mahomed al II-lea a recitat dintr-un vechi poem persan: ”…Paianjenul și-a țesut pânza în palatul imperial și cucuvaia și-a cântat cântecul pe turnurile Afrasiabului”. 
Oare n-a observat nimeni că în colțul ăsta de lume cetatea noastră nu mai are ziduri, ci doar pânze de paianjen?

Share
facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.