Jurnalistul care zbiară nu are argumente

Ochii bulbucați. Ton de asesor popular din anii 50. O duduie care cu râvnă proletară țipă la un parlamentar. Nu contează că e de la PNL, de la PSD, de la UNPR, etc. Dar ca să te comporți ca o isterică, pe motiv că reprezinți poporul, mi se pare o josnicie.

Nici eu n-oi fi fost vreun partener comod pentru politicienii cu care am stat față către față de-a lungul timpului. De multe ori am mușcat de microfon ca să nu urlu de-a dreptul. De furie, de indignare, de neputință…Dar întotdeauna a existat o graniță pe care eu, colegii mei de generație, nu am trecut-o. Noi așa am apucat: Jurnalistul pune întrebări, ascultă, notează, înregistrează răspunsul, apoi după pricepere, talent și putință, tratează jurnalistic subiectul. Mi se pare inadmisibil să te rățoiești la un demnitar, mai ales la unul care te invită în ”casa” lui. Și dacă ar fi vorba de cel mai antipatic, de cel pe care îl crezi tu sursa tuturor relelor de pe pământ, nu ai voie, dacă te respecți ca jurnalist, să-l cerți de parcă ți-ar fi fost consort, partener de bridge sau tovarăș de partid.

Multe valori au intrat într-un proces de disoluție. Instituții cândva respectabile au fost vulnerabilizate, demonetizate. Axiologia a ajuns compendiu a la Becali. Dar chiar și așa, sunt limite, sunt repere care te pot ajuta decent. Chiar dacă vreun șefuleț cu exces de zel îți spune să faci spume la gură, nu fi ridicolă, nu-l lua în seamă. Dacă le ai, nu-ți va lua nimeni pâinea și nici condeiul. Deasupra legăturilor acestea partinice, subiective, nu mai există nimic?

Prefer să cred că duduia de la Realitatea a fost prost sfătuită. Că ea, ca jurnalist în devenire, își va fi făcut analize minime. E a treia oară când o aud isterizându-se pur și simplu în timpul unei conferințe de presă și, sper, să fie ultima ieșire de gen. Ca ziarist ai ca armă redutabilă cuvântul scris, vorbit. Și, totuși, alegi să zbieri…

Share
facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.