Cât costă un loc la peluză?

poza editorial

S-au urât de moarte și probabil că tot prin jurul ei se vor împăca. Povestea celor doi foști primari e una care s-a scris prin pușcării. Procese, arest, ură. Un maidan de ură.

Amândoi au dorit să fie ovaționați. Și nu oriunde, ci pe stadion. Un amfiteatru cu zei și muritori, cu idoli și galerii. Gestul imperial al degetului mare, întors marțial deasupra lumii, a fost înlocuit cu un banal telefon care decidea: Cine trăia într-o divizie de glorii, cine antrena iluzii.

Ruina din centru orașului e un simbol al ambițiilor. Cronicarul ar spune ”al deșertăciunilor omenești”. Moloz și praf ruginiu peste iarba verde de altădată, pânze de paianjen peste lucșii care aprindeau în noapte speranțe și huiet.

Toți banii, schema din ce în ce mai complicată, mai nesătulă,  a curților bizantine pe care le-au hrănit nu a avut ca ultim scop decât dorința de a întoarcere în tribună, ca semn al puterii. Dacă ar fi trăit, probabil că Salvador Dali le-ar fi scris amândurora câte o scrisoare în stilul celei trimise lui Ceaușescu. Ar fi fost de înlocuit doar sceptrul, ridicolul baston al singurului președinte de res publica din lume care a ținut să fie și puțin rege. Poate că ar fi pus în loc un stadion cu ierburi amare. Dali s-a dus însă și el și nici scrisori nu prea mai scrie nimeni.

Mi-ar plăcea să cred că în pușcărie Stavarache se va ruga pentru sufletul lui Sechelariu. Iar acesta din urmă îi va răspunde într-un fel. Poate chiar îi va apărea într-un vis și-i va zice: ”Uite, Romică cam așa aș fi vrut să arate stadionul nostru…”

Share
facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmail

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>